Mai bine pentru cine?

Am știut dintotdeauna că trăiesc totul la o intensitate mult mai mare decât restul lumii. Eticheta de persoană sensibilă nu m-a deranjat niciodată și nici nu am purtat-o ca pe o povară, poate doar atunci când simțeam că mă sufoc înotând în sentimente apăsătoare. Fiecare eveniment trebuia desfăcut până la ultimul șurub, pentru a-i afla însemnătatea reală și nici cele mai banale experiențe nu au trecut fără câteva zeci de gânduri consumate în analiză.

Poate cea mai grea lecție, pe care nici acum nu pot să spun că am învățat-o cu adevărat, este că moartea trebuie acceptată ca un final normal al vieții. Fără negocieri și dorințe de trecut. Nimic exagerat sau dramatic. Doar un final inevitabil.

Pierderea mamei m-a marcat în toate felurile posibile, feluri pe care, chiar și acum, la trei ani de la plecarea ei, încă le descopăr. Dar am primit în dar și lecții importante, lecții care nu s-ar fi putut desfășura în prezența ei. Am învățat că pe un om îl descoperi mai bine abia după ce relația s-a încheiat. Am descoperit că realitatea noastră nu este direct proporțională cu nici o altă realitate, dar asta nu e necesar un lucru rău. Dar cel mai important, am învățat că atunci când un om pleacă în lumea nouă de dincolo, noi cei rămăși ar trebui să învățam mai bine cum să împărțim vorbe frumoase și mult sprijin. Și nu mereu știm să abordăm asta din cel mai delicat unghi.

Ce poți să spui cuiva care pierde pe cineva drag? Cuiva care pentru câteva luni bune nu va mai avea o realitate clară? Nu există un manual pentru asta, toți avem nevoie de lucruri diferite pentru a ne putea ridica din întuneric, dar cel puțin sunt lucruri pe care le putem evita.

Au fost multe pe care aș fi vrut să nu le aud în acea perioadă teribilă. ‘A fost mai bine asa’ a fost prima încercare de alinare din partea prietenilor. Mai bine pentru cine? Mai bine pentru mine? Mai bine pentru ea? Posibil, dar încă nu am nici o dovadă că traiul ei e mai bun dincolo. Dar cu mine cum rămâne? Contractul era să trecem prin toate împreună, acum eu ce fac? Durerea e a celor rămăși, nu a celor plecați. Nu vrei să auzi partea pozitivă a acestei experiențe, tu vrei să strigi că e nedrept, vrei să acuzi, vrei să mai dai jos de pe umeri durerea care nu te lasă să mergi mai departe.

Apoi, mi s-a mai spus că e mai ușor să treci peste dacă finalul nu te ia prin surpindere-ar fi trebuit să îmi ușureze suferința faptul că o știam bolnavă. Dar oare, dacă cineva te anunță că urmează să te lovească cu o tigaie peste cap, poți spune că impactul o să fie alterat? Oare sentimentele tale pot fi antrenate dinainte?

‘Fii puternica’, am mai auzit șoptindu-mi-se în îmbrățișări timide. ‘O să treacă și asta’. Cei care au pierdut pe cineva știu că nu trece, durerea își găsește un locușor cald în viața ta. Iar datoria ta este să înveți să-ți construiești viața în jurul acelui gol. Iar poate cel mai trist lucru e să vezi că durerea-ți este tratată cu superficialitate, cu nerăbdarea de a trece la un subiect mai confortabil de discuție; sau să ți se spună că alții au trecut prin mai rău. Durerile nu pot fi comparate. Nu poți lua o durere și să o răsucești pe toate părțile, cum faci cu un fruct în piață, ca să descoperi dacă durerea celorlalți e mai proaspătă decât a ta. Durerile se simt diferit, și nici una nu poate fi așezată într-o ierarhie.

Ce vrei, în schimb, să auzi? Sunt aici. Fizic sau prin telefon, ascultându-ți poveștile la o cafea, sau pur și simplu așteptând la ușa camerei în care ai ales să te refugiezi. Dar sunt aici, pregătit să te întreb cum era ea, ce vrei să păstrezi în amintire despre ea, chiar dacă aș prefera să vorbim despre un cu totul alt subiect. Iar puternic poți alege tu când să fii, pentru că nu degeaba treci prin greoaiele stagii ale pierderii.

Deci fiți acolo și atât. Că de spațiu nu are nevoie, cu adevărat, nimeni.

Foto: https://pixabay.com/

Leave a Reply

  • (will not be published)